duminică, 21 februarie 2010

Liniştea pădurii (2)



Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

(Vasile Alecsandri - Iarna)


Ehei, Coane Vasile, boierule, rămâi fericit acolo unde eşti, că în lumea noastră nu mai vedem nici sănii, nici cai, nici măcar zurgălăi… Ca să nu mai spun că zăpada nu mai e „o zale argintie ce îmbracă mândra ţară”, ci o masă amorfă de culoare alb-murdar spre gri-murdar…

Revenind la „liniştea pădurii”: prima dată când am simţit-o foarte impresionantă, era într-o zi de toamnă târzie, dar însorită. Urcam cu un grup de colegi de liceu dinspre Cheia spre Muntele Roşu. Cei care cunosc Valea Teleajenului şi Munţii Ciucaş, poate îşi aduc aminte că drumul urcă printr-o pădure deasă de fag. Zgomotul paşilor noştri printre frunzele uscate era acoperit de gălăgia tipică unui grup de liceeni, care mai de care vrând să fie cel mai grozav. La un moment dat, împreună cu un prieten, am luat-o pe o scurtătură şi am reuşit să devansăm restul grupului; ne-am oprit să ne odihnim şi să-i aşteptăm pe ceilalţi. Atunci am simţit aproape material liniştea pădurii – ne înconjura, dar nu era ceva apăsător, ci mai degrabă înălţător. Nu se auzea nici măcar un ciripit de pasăre (mai târziu mi-am dat seama că păsările, cele care nu migrează, nu cântă toamna) – doar foşnetul discret al câte unei frunze care cădea pe pământ după ce îşi sfârşise dansul imprevizibil făcut între ramura pe care stătuse fericită toată vara şi covorul arămiu format deja de suratele ei mai grăbite… Apoi s-a auzit din vale zgomotul crescând al grupului care urca… şi vraja s-a destrămat.

Un alt moment, oarecum asemănător, l-am trăit într-un loc total diferit: pădurea de pe grindul Caraorman, din Delta Dunării. Mai fusesem acolo, în interes de serviciu, dar în grabă; deşi e o rezervaţie naturală recunoscută, nu pot să spun că mă impresionase în mod deosebit, mai ales că vara trebuie să te lupţi din greu cu ţânţarii… Am ajuns însă acolo şi într-o toamnă: apele erau scăzute, ţânţarii amorţiseră, iar coloritul pădurii era superb: sălciile şi tufărişurile de lângă apă erau încă verzi, dar stejarii şi alte specii de foioase care mai sunt pe acolo luaseră toate culorile posibile din paleta toamnei. Şi era linişte, iarăşi am simţit aproape material această linişte a pădurii, întreruptă foarte rar de foşnetul frunzelor căzând alene, iar mai aproape de mal de pleoscăitul câte unui peşte sărind din apă.
Ca paranteză: Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (Schwarzwald) şi se varsă în Marea Neagră; dar şi Caraorman, pe turceşte, înseamnă tot Pădurea Neagră…

Şi dacă tot vorbim despre „liniştea pădurii”, nu pot să nu spun câte ceva despre o pădure situată într-o zonă turistică intens circulată - Pădurea Poliştoaca, extrem de interesantă prin prezenţa speciilor forestiere naturale (molid, brad, fag) şi a speciilor introduse (larice, pin). În secolul trecut, cine voia să facă o plimbare plăcută şi relativ uşoară la Cioplea Predealului, putea să meargă pe valea Poliştoaca, în loc să urce pe drumul pentru maşini care se ramifică din DN1 în dreptul gării Predeal. Vara se putea profita de aerul curat şi înmiresmat din zonă, iar iarna de liniştea solemnă a pădurii. Tot iarna, din când în când mai treceau schiori de fond solitari (o specie pe cale de dispariţie), pe această vale organizându-se câteodată competiţii de schi fond. Acum însă s-a dus liniştea – e plin de ATV-uri şi jeep-uri, încât până şi vietăţile pădurii şi-au luat lumea în cap. Colac peste pupăză, în poiana Poliştoaca, la intersecţia văii cu drumul forestier Cioplea – Cabana Susai, s-au construit câteva vile (frumoase de altfel) care strică tot farmecul peisajului.

"Cine are urechi de auzit, să audă"... chiar şi liniştea.