Bătălia de la Marathon

Se împlinesc astăzi 2500 de ani de la celebra bătălie de la Marathon - 12 septembrie 490 î.Hr. (sau 12 august 490 î.Hr., după alte surse). În semn de omagiu pentru eroii de la Marathon, încerc să readuc în atenţia voastră câte ceva din cele ce s-au întâmplat atunci şi cum au influenţat ele cursul istoriei şi chiar modul nostru de viaţă.

Bătălia de la Marathon a avut loc în anul 490 î.Hr., între armata persană care invadase Grecia continentală și o alianță a orașelor-stat (polisuri) grecești.
A fost un episod hotărâtor din cadrul războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Marathon a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina și Plateea.

Cadrul istoric
La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr. imperiul persan, în plină ascensiune, pusese piciorul și pe continentul european, cucerind o parte din Tracia, în timpul celebrei expediții a lui Darius I („Regele regilor”, 521-486 î.Hr.) din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre.
Predecesorul lui Darius, Cyrus „cel Mare” (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, și regatul Lydiei, de care depindeau, cel puțin nominal, toate coloniile grecești din Ionia, unde se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din punct de vedere economic și cultural. Darius a înăsprit însă modul de stăpânire a acestor orașe grecești, impunând condiții mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lydia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuții neregulate se instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulțumiri.
Dar nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul atașament pentru ideea de libertate, este adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499 î.Hr.. Darius își trimise atunci imensele armate să înăbușe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri grecești pentru ajutor armat; singurele cetăți care au răspuns pozitiv au fost doar Atena și Eretria. Expediția navală organizată de acestea în 498 î.Hr. a debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul satrapului persan și templul zeiței Cybele, atenienii și eretrienii au fost nevoiți să se retragă și să se reîmbarce în mare grabă. Lăsați singuri, și incapabili de altfel să se înțeleagă între ei, ionienii au fost învinși decisiv în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat și bogat oraș al confederației ioniene a fost luat cu asalt și distrus din temelii. Astfel, perșii pun din nou stăpânire pe Ionia, asupra căreia instituie un regim de teroare.
Polisurile (orașele-stat) Atena și Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eșuată împotriva Imperiului Persan între 499 și 493 î.Hr., deveniseră acum ținta prioritară a lui Darius I. Darius era mânat atât de dorința de răzbunare, cât și de planul strategic, mai ambițios, de a supune întrega Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăților din Grecia continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică. Pretextul formal al expediției persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de către contigentul atenian care participase la expediția făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe conaționalii ionieni, în anul 498 î.Hr.
O expediție preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat sa-și întrerupă marșul spre Atena și să se retragă în Asia Mică.

Preludiul bătăliei
Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare și diplomatice pentru ofensiva Imperiului persan. Darius a trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești cerându-le să i se supună. Multe dintre ele au primit această propunere, dar Atena și Sparta au refuzat categoric (ba mai mult, Sparta, conform istoricului antic Herodot, i-a ucis pe trimișii lui Darius).
Totuși, nici Sparta și nici Atena nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina iminentul atac persan.
În anul 490 î.Hr. imensa armată și flotă persană s-a pus în mișcare. În fruntea ei se aflau doi comandanți: Artaphernes, nepot al lui Darius, care comanda armata terestră, și Datis, care comanda flota. Armata, după ce s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a traversat direct Marea Egee în direcția insulei Eubeea; în trecere a cucerit insulele Naxos și Delos.
Odată ajunși pe insula Eubeea, perșii au distrus cetatea Carystos, care refuzase să-și deschidă porțile în fața lor, apoi au cucerit Eretria, abandonată de aliații săi atenieni. A fost prima etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenția Atenei și Eretriei în revolta ioniană: Eretria a fost complet distrusă, iar populația care a mai scăpat cu viață a fost deportată tocmai în interiorul Persiei (la Arderika, în apropiere de capitala Susa).
Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, îi însoțea pe perși, în calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate și spera să-și restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai pe ajutorul persan, ci și pe complicitatea unora dintre atenieni, care își aminteau de regimul pisistrazilor ca despre o „vârsta de aur” a Atenei.
La sfârșitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la Marathon - perșii se aflau acum la doar 42 km de Atena.

Forțele combatante
- Armata persană
Principala sursă pentru Războaiele Greco-Persane, istoricul grec Herodot, supranumit și "părintele Istoriei", spune că flota persană era compusă din 600 de trireme. El nu dă indicații exacte referitoare la mărimea armatei persane, spunând doar că "perșii erau în număr foarte mare". Alți autori antici, ca poetul Simonides și autorul roman Cornelius Nepos (care a scris într-o epocă mai târzie) estimează că perșii aveau 200.000 soldați pedeștri și 10.000 de călăreți. Plutarch și Pausanias dau amândoi, independent, cifra de 300.000 pentru efectivele persane.
Istoricii moderni consideră aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare credibilă pentru estimarea efectivelor pornește de la faptul că Herodot spune că la a doua invazie a Greciei (cea încheiată cu bătăliile de la Termopile și Salamina) fiecare triremă avea la bord 30 de ostași complet echipați (pe lângă cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care acostaseră în golful Marathon puteau transporta ușor cel puțin 18.000 de soldați. Consensul istoricilor situează numărul perșilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreți.
Oricum, efectivele armatei persane erau net superioare, ca număr, celor ateniene.
- Armata greacă
În fața pericolului care o amenința, Atena a ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reținuți de scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică șase zile mai târziu: când ei au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte polisuri grecești, numai curajoasa aliată a Atenei, Plateea, a avut curajul să trimită un efectiv de circa 1000 de oameni. Herodot nu dă informații concrete referitoare la efectivul armatei ateniene, dar istoricii de mai târziu consideră că Atena trimisese la Marathon între noua și zece mii de hopliți. La aceștia se mai adăuga probabil un anumit număr de soldați ușor înarmați și de sclavi (Pausanias susținea că la Marathon au luptat pentru prima oară și sclavii alături de oamenii liberi).

Bătălia
Unul dintre cei zece „strategi” ai Atenei (funcție electivă anuală) era Miltiades cel Tânăr. El era cel care reușise să influențeze forul suprem de conducere atenian (Adunarea poporului) să hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetății. Miltiades cunoștea foarte bine tacticile de luptă persane: în calitate de conducător al coloniei ateniene Chersones, el îl însoțise pe Darius I în timpul celebrei sale expediții din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care i-o conferea experiența sa militară și cunoștințele sale despre componența armatei persane, Miltiades l-a convins pe polemarhul Callimachus (comandantul suprem al armatei ateniene), să declanșeze neîntârziat atacul.
Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staționa în golful Marathon. Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de atenieni și pe cei 1000 de plateeni în linie de bătaie între înălțimile de la Agriliki și Krotoni, la o bătaie de săgeată de forțele persane. Profitând și de faptul că o parte dintre perși erau ocupați cu descărcarea proviziilor de pe corăbii și cu acțiuni de recunoaștere în zonă, Miltiades a declanșat atacul într-un mod oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent, pentru a ține strânsă formația de luptă (falanga), hopliții au atacat în pas alergător infanteria persană, care era cel puțin de două ori mai numeroasă.
Iată cum descrie Herodot în opera sa Historiai ("Istorii"), scrisă cu 50 de ani mai târziu, desfășurarea bătăliei:
„După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie... s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă și se năpustiră asupra barbarilor... Când perșii i-au văzut pe vrăjmași atacându-i în fuga mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor și atacul la care porniseră aceștia - fără cavalerie și arcași. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-și că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranță. Atenienii însă, când se încleștară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Bătălia de la Marathon a ținut mult... După ce perșii au fost puși pe fugă, atenienii îi urmăriră... până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc și atacară chiar corăbiile acelora.”
În prima fază a bătăliei, perșii înaintaseră în partea centrală a frontului, dar la cele doua aripi grecii au reușit să-i copleșească, întorcându-se apoi împotriva dusmanului învingător la centru si zdrobindu-l (o manevră clasică de dublă învăluire). Presiunea deosebit de puternică exercitată de rândurile compacte ale hopliților greu înarmați a zdrobit și risipit masa lipsită de coeziune a arcașilor și călărimii persane.
Flota persană i-a cules pe învinși și a ridicat ancora. Pierderile lor erau importante: 6400 de morți, precum și 7 corăbii arse de greci spre finalul bătăliei.
Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbește despre 192 de morți din rândurile atenienilor și 11 dintre aliații veniți din Plateea. Printre cei căzuți în luptă s-a numărat și polemarhul Callimachus. Ei au fost îngropați într-un tumul comun care mai domină și astăzi câmpia litorală de la Marathon.

Consecinţe
Armata persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persista încă pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades și ceilalți nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, căzuse în luptă) au hotărât readucerea armatei la Atena. A fost un marș forțat destul de dificil, având în vedere terenul accidentat și oboseala hopliților după luptă; totuși trupele au ajuns în timp util pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a perșilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor înspre cetatea lor a făcut ca perșii să renunțe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei așa de bine aparată, Datis și Artafernes n-au mai insistat și s-au reîntors în Asia Mică, ducând cu ei prada si prizonierii făcuţi în insulele Ciclade și Eubeea.
În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur, Atena scapase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii înrobiți au fost duși în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut Herodot prin aceasta zonă, urmașii acestora încă își mai păstrau limba și obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susținută de flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au împiedicat (înfrângerea de la Marathon a determinat revolta Babilonului și a Egiptului, revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmașul său la tron, Xerxes, a restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediție în Europa.
Pentru greci însă, bătălia de la Marathon a ramas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp deschis de catre hopliți. La Marathon, a fost salvată nu numai independența unui popor, ci o întreagă civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Marathon și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași eroi.
În anul următor, (489 î.Hr.) Miltiades, învingătorul de la Marathon, după ce a obținut bani sub formă de împrumuturi de la cetățenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediție împotriva insulei Paros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perșilor. Expediția s-a soldat însă cu un eșec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt și au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel care salvase Atena la Marathon a fost condamnat la închisoare, loc în care a și murit în același an.
Dar consecințele bătăliei de la Marathon pot fi urmărite chiar și până în zilele noastre. Marele arheolog și istoric francez François Chamoux spunea:
„A fost oprită încercarea de a impune Greciei nu numai dominația străină, ci și o filozofie politică, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetățeni, ci supuși, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta este destinul pe care luptătorii de la Marathon, maratonomahii, au refuzat să îl accepte pentru ei înșiși, pentru frații și urmașii lor. În fața unei Asii a cărei putere și bogăție știau foarte bine că se întemeiază pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au apărat cu armele idealul juridic al cetății formate din oameni liberi.
Când în lumina proaspătă a unei dimineți de început de toamnă soldații lui Miltiade, purtând pe braț scutul rotund și balansându-și sulița lungă, au pornit la atac în pas alergător în direcția perșilor, a căror masă întunecată se detașa contra luminii pe fundalul valurilor strălucitoare ale mării, ei nu luptau doar pentru ei, ci și pentru o concepție despre lume ce avea să devină mai târziu bunul comun al Europei.”

Data exactă a bătăliei
Herodot datează evenimentele despre care a scris în "Istoriile" sale conform unui calendar lunisolar; dar fiecare oraș-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule astronomice se poate obține o dată corelată cu calendarul iulian - astfel, Philipp August Böckh (în 1855) a concluzionat că bătălia de la Marathon a avut loc pe 12 septembrie 490 î.Hr., conform calendarului iulian.
Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă și opinii diferite: dacă se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică la șase zile după terminarea bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună față de cel atenian, ar rezulta că bătălia a avut loc pe 12 august 490 î.Hr.

Legende asociate cu bătălia
O legendă relatează faptul că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Marathon până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (am învins!), după care a murit pe loc.
Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această legendă istoricului grec Herodot, care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa „Istorii” (scrisă aproximativ în anul 440 î.Hr.)
În amintirea acestui erou, la inițiativa baronului Pierre de Coubertin, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de Maraton, care se aleargă pe o distanță de 42,195 km (distanța exactă dintre Marathon și Acropola din Atena).
Atenianul Eschil, cel supranumit "părintele tragediei universale", a participat la bătăliile de la Marathon și Salamina, unde a luptat ca hoplit. În capodopera sa "Perșii", singura sa tragedie cu subiect istoric care s-a păstrat, Eschil descrie povestea emoționantă a morții unui imperiu și a unei civilizații (cea persană).


Date preluate din Wikipedia română - Bătălia de la Marathon, articol pe care am avut onoarea să-l scriu în întregime.

Nu te da niciodată bătut!

Nu te da niciodată bătut!

Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii lui. Şi acesta surorii sale, la un preţ infim. Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri.

Beethoven a fost considerat de către profesorii săi “fără nici o şansă de a deveni compozitor”. Nu i-a ascultat însă, şi a compus 5 dintre cele mai bune simfonii ale sale fiind complet surd.

În 1954, Jimmy Denny, managerul de la Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis Presley după un singur concert. I-a spus: "Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane".

Albert Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la 7. Una din profesoare l-a descris ca fiind "încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti". A fost exmatriculat de la şcoală şi a ratat admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină matematică şi fizică...

Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului. Jordan spunea: " Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit."

Un expert spunea despre Vince Lombardi că: "Posedă cunoştinţe despre fotbal minime şi o totală lipsă de motivaţie."

In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de moddeling, i-a spus modelei aspirante Norma Jean Baker, "Mai bine ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ". Norma Jean a devenit Marilyn Monroe. Acum: cine mai are habar despre Emmeline Snively?

Winston Churchill a rămas repetent când era în clasa a 6-a. Mai târziu, de fiecare dată când a candidat la o funcţie politică a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit Prim ministru. El a scris mai târziu: "Never give in, never give in, never, never, never, never - in nothing, great or small, large or petty - never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up".

Sigmund Freud a fost huiduit atunci când şi-a prezentat pentru prima oară ideile sale comunităţii ştiinţifice din Europa. S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie.

Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină, iar tatăl său i-a spus: "Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani." În biografia lui, Darwin a scris: "Am fost considerat de către tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă." Cu siguranţă, a evoluat...

Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că "e prea prost ca să înveţe ceva". A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: "Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi".

Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. De altfel, propunerea construirii parcului a fost refuzată iniţial, pe motiv că nu ar atrage pe nimeni.

La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moreau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film. A respirat adâng şi şi-a zis "În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu". După ce a făcut peste 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru realizările sale de-a lungul întrgii activităţi.

Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens.

Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că "nu are voce şi că nu poate să cânte deloc". Părinţii săi vroiau ca el să devină inginer.

Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat "Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?" Pablo Casals i-a răspuns: "Pentru că încă mai cred că fac progrese."

Aşadar, nu te da niciodată bătut!