Radu Șerban

Radu Șerban a fost Domn al Țării Românești între anii 1601-1611. Mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul, a fost un continuator al politicii acestuia de independență a Țării Românești. Având de luptat cu mari greutăți înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie. În tot acest timp el s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară, dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai țărilor române. Continuând tradiția înaintașilor săi (era nepot al Sf. Voievod Neagoe Basarab), a fost un important ctitor de mănăstiri și biserici.

Viața

Origini

Radu Șerban se trăgea dintr-o veche familie boierească. Unele surse istorice afirmă că era nepot al lui Neagoe Basarab (care ar fi avut, pe lângă Teodosie, încă un fiu, numit Șerban^[1]).

A ajuns mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul, avându-și principala reședință la moșia sa din satul Coiani (azi Mironești, Giurgiu, pe malul Argeșului, la sud de București). Era unul dintre cei mai bogați boieri din Țara Românească, stăpânind circa 70 de sate. Soția sa Elina, fiica Banului Udriște, îi adusese și ea o zestre însemnată.^[2]

Domnia

După moartea năpraznică a lui Mihai Viteazul și scurta domnie a moldoveanului Simion Movilă, Radu Șerban ajuns pe tronul Țării Românești în octombrie 1601^[3][4] cu sprijinul marilor boieri Preda, Stroe și Radu Buzescu, cărora le era unchi după mamă, și care, bucurându-se de o mare autoritate politică și militară, i-au sprijinit constant domnia.

Primul an de domnie a fost unul foarte dificil, Radu Șerban având de luptat mai întâi cu fostul domn, Simion Movilă, până când acesta fiind părăsit de oștile polone trimise de Jan Zamoyski, marele hatman al coroanei, a fost nevoit să se retragă în Moldova, apoi cu Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci.

Priceput comandant de oști, Radu Șerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a țării de sub turci și de apropiere de Imperiul Habsburgic. A purtat lupte cu turcii, tătarii și cu principii maghiari din Transilvania, Moise Székely și Gabriel Bathory, care erau sprijiniți de Poarta Otomană.

În toamna anului 1602 Simion Movilă a făcut o nouă încercare de a redobândi tronul Țării Românești. În acest scop, el s-a adresat tătarilor din Hanatul Crimeii, „prieteni mai răi decât cel mai rău dușman” (cum îi caracteriza Nicolae Iorga), promițându-le că le va îngădui jaful liber în țară dacă îl vor ajuta să ocupe tronul muntean. La 13 septembrie, Simion Movilă împreună cu cei 40.000 de tătari (sub comanda Hanului Gazi Ghirai), moldovenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, și circa 300 de cazaci a intrat în Țara Românească.^[5] Oastea lui Radu Șerban era mult mică, însumând circa 8000 - 10000 de pedestrași și 6000 de călăreți, cărora li s-au adăugat ulterior 1000 de călăreți trimiși din Transilvania de către generalul habsburgic Giorgio Basta.^[6] Având în vedere superioritatea numerică a invadatorilor, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă. Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, pe 23 și 24 septembrie 1602. Toate atacurile tătarilor împotriva taberei întărite cu șanțuri și palisade a românilor au eșuat; în final, după ce suferiseră mari pierderi, tătarii au fost nevoiți să se retragă spre Silistra, unde au trecut Dunărea, fiind așteptați ca ajutor pentru campania pe care turcii urmau să o desfășoare în Ungaria. În timpul bătăliei de la Teișani s-a întâmplat un fapt memorabil: ginerele (și nepotul) Hanului Gazi Ghirai a ieșit în fața liniilor tătare chemând la o luptă individuală pe căpeteniile oștirii muntene. Provocarea a fost acceptată de Stroe Buzescu, care după o luptă crâncenă l-a învins pe tătar decapitându-l în fața ochilor îngroziți ai hanului și în entuziasmul oștii române. Din nefericire și Stroe Buzescu fusese rănit grav și a murit câteva zile mai târziu, pe 2 octombrie. S-a păstrat până în prezent piatra sa de mormânt, de la schitul Stănești, pe care soția sa, jupâneasa Sima, a pus să se dăltuiască o inscripție într-o frumoasă limbă română despre faptele creștinești și vitejești ale soțului ei, încheiată cu: „Și nu fu pre voe câinilor de tătari”.^[7]

În vara anului 1603 Radu Șerban a intervenit în Transilvania împotriva coaliției magnaților maghiari, conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe habsburgi din Ardeal. Motivul principal al acestei intervenții a fost nu atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât conștientizarea faptului că nu se putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor maghiari care îl sprijineau. Radu Șerban nu putea admite prinderea Țării Românești într-un „clește” de către Imperiul Otoman de la sud de Dunăre și un Ardeal supus acestora.^[8] Avangarda oștilor române, sub comanda căpeteniilor Gheorghe Raț și Vasile Mîrza a trecut munții pe Valea Teleajenului și și-a așezat tabăra în apropierea Brașovului (cetate săsească ce rămăsese fidelă habsburgilor), mai întâi la Feldioara apoi la Râșnov, în așteptarea forțelor principale.^[9] Voievodul, cu grosul oștilor, a trecut Carpații prin pasul Rucăr-Bran făcând joncțiunea cu avangarda condusă de Gheorghe Raț. Moise Székely a sosit și el cu oastea lui (4000 de unguri, 2000 de tătari și 25 de tunuri ușoare) în apropierea Brașovului, dar considerând că nu avea șanse de reușită pentru o bătălie în câmp deschis a adoptat o tactică defensivă, întărindu-se lângă Râșnov într-o tabără înconjurată cu care legate între ele. Lupta decisivă s-a dat în dimineața zilei de 17 iulie (istoricii o numesc Prima bătălie de la Brașov - 1603^[10]): atacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă. Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari făcând prăpăd în rândurile acestora; însuși Moise Székely a fost ucis în timp ce încerca să scape cu fuga. Generalul imperial Giorgio Basta, care se afla tocmai la Satu Mare, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul, dar voievodul român s-a mulțumit doar cu această victorie prin care și-a asigurat flancul nordic și s-a retras în Țara Românească.^[11]

Au urmat câțiva ani de pace și relativă liniște pentru țară. Cu granița nordică asigurată și cu pericolul invaziilor tătarilor respins, Radu Șerban a reușit să stabilească un „modus vivendi” cu turcii, care aveau alte probleme politice și militare la acea dată, asigurând astfel și granița sudică a Țării Românești. După ce și-a consolidat domnia, Radu Șerban a preferat Târgoviștea ca cetate de scaun (pentru a fi mai ferit de o eventuală invazie turcească), dar nu a neglijat nici Bucureștiul, unde a construit podul Șerban Vodă și a amenajat heleșteul Șerban Vodă, aflat astăzi în Parcul Carol I.^[12] Fapt remarcabil pentru acea epocă, voievodul a căutat să sprijine dezvoltarea economică a țării prin luarea unor măsuri pentru stingerea datoriilor dintre particulari și a despăgubirilor pentru „prădăciuni și furturi și jafuri” (o confirmare a acestor măsuri găsindu-se într-un hrisov emis de către Matei Basarab la 12 iunie 1636^[13]).

În anul 1610 au început să apară semne neliniștitoare că noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory, intenționează să treacă la acțiuni agresive împotriva vecinilor săi de peste Carpați, Moldova și Țara Românească. Radu Șerban încheiase între timp relații de prietenie cu noul domn al Moldovei, Constantin Movilă. La 20 decembrie 1610 mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească. Radu Șerban, fiind nepregătit, a fost nevoit să părăsească Târgoviștea și să se refugieze în Moldova, la prietenul său Constantin Movilă. Timp de trei luni oștile lui Gabriel Bathory au jefuit crunt Țara Românească; inclusiv bisericile au avut de suferit, fiind prădate de sfintele odoare, de acoperișurile de plumb (topite pentru turnarea gloanțelor), iar mormintele profanate. Între timp, Radu Șerban se străduia să-și adune oști în tabăra sa de la Roman și a reînnoit tratatul de alianță cu Imperiul Habsburgic. La începutul lunii iunie 1611 a revenit în Țara Românească și a adunat în jurul său și oastea țării, boierii și boiernașii fiind „însetați de răzbunare în contra lui Gabor [Gabriel Bathory] pentru multele răutăți ce făcuse Țării Românești”, cum scria un cronicar al vremii.^[14] În iulie, Radu Șerban, cu toată oastea lui, a trecut Carpații, surprinzându-l pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe. Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat ci l-a atacat la 9 iulie pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru. Aici a avut loc lupta numită de istorici A doua bătălie de la Brașov - 1611. Românii și călăreții cuirasieri polonezi (angajați ca mercenari de către Radu Șerban) au zdrobit oastea transilvăneană, Gabriel Bathory scăpând cu fuga de pe câmpul de bătălie. Numeroasele mențiuni din cronicile, scrisorile și actele de cancelarie ale vremii sunt dovezi grăitoare ale importanței pe care contemporanii o acordau acestei victorii strălucite. Satisfacția Habsburgilor, de a vedea un inamic redutabil învins, era oarecum umbrită de temerea ca Radu Șerban să nu pornească pe urmele lui Mihai Viteazul și să cucerească întreaga Transilvanie. Radu Șerban înțelegea însă că situația în ansamblu nu mai era favorabilă unei încercări de unire a principatelor carpato-dunărene într-un stat capabil să se opună cu succes otomanilor, așa cum încercase Mihai Viteazul.^[15]

Imperiul Otoman nu putea însă admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei. O oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească. Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari. Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611. În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi, inclusiv călăreții cuirasieri polonezi, care s-au sacrificat pentru a asigura retragerea forțelor principale. Radu Șerban s-a dus la Suceava, de unde și-a luat familia, și a pornit pe drumul pribegiei spre Viena.^[16]

Pribegia și sfârșitul

Radu Șerban a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase. Cu toate că și din țară veneau scrisori stăruitoare din partea boierilor care îi mai rămăseseră credincioși, prin care era rugat să vină cu oaste pentru a-l alunga pe „acest domn turc” (aluzie la faptul că noul domn, Radu Mihnea, era fiul lui Mihnea Turcitul, cel care își renegase credința creștină trecând la mahomedanism), curtea de la Viena nu voia să riște un nou război cu Turcia, ceea ce însemna în fond abandonarea cauzei lui Radu Șerban.

Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit – după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino – de o „gravă și lungă boală de podagră”, urmare a vieții de oștean. Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinității, împăratul a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat familiei imperiale. Dar urmașii nu l-au uitat și mormântul nu i-a fost acoperit de pulberea anonimatului. Fiica sa Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu în pământul țării rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei. Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.^[17]

Fiul său, Constantin Șerban, Domn al Țării Românești (între anii 1654-1658) și al Moldovei (în 1659 și în 1661), a ctitorit biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, actuala Catedrală patriarhală din București.^[18]

Radu Șerban a mai avut și două fiice: Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul și Elina, căsătorită cu postelnicul Constantin Cantacuzino, mamă a viitorului voievod Șerban Cantacuzino.^[19]

Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt și care studiase la Constantinopol, ajuns în Țara Românească ca egumen al Mănăstirii Dealu și ulterior al Mănăstirii Bistrița scria despre Radu Șerban în prefața lucrării sale Viața Sfântului Grigorie Decapolitul^[20]:

Era un om înțelept, bun, viteaz, blând și milostiv; pe săraci și străini deopotrivă îi iubea; țara și moșia lui bine conducea; [...] nu-i plăceau tulburările, voia doar pacea cu fiecare.

Ctitor de sfinte lăcașuri[modificare]

Radu Șerban a rezidit Mănăstirea Comana, ctitorie din 1461 a lui Vlad Țepeș, care se ruinase complet. În 1588, înainte de a ajunge Domn al Țării Românești, el a început ridicarea unui aşezământ monahal în vechea incintă, care se afla pe pământul moştenit de la mama sa (reședinţa sa de la Coiani, azi satul Mironeşti, se afla la numai 8 km de Mănăstirea Comana). Noul aşezământ monahal era construit pe o suprafaţă mult extinsă, arătând ca o cetate de câmpie. Zidurile exterioare erau din piatră şi cărămidă, iar în cele patru colţuri erau dispuse turnuri pentru apărare. De asemenea, mănăstirea avea un turn masiv de intrare având și funcţia de clopotniţă. Biserica ridicată atunci, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost pictată în 1609, când ctitorul Radu Șerban era deja Domn al Țării Româneşti. El apare în tabloul votiv de la intrarea în pronaos împreună cu soția sa Elina și cu insemnele domnești, așa cum o cerea obiceiul ctitoricesc.

Tot în timpul domniei lui Radu Șerban, în anul 1608, s-a ridicat Mănăstirea Cernica, care a fost ctitorită de marele vornic al lui Mihai Viteazul, Cernica Știrbei și de soția sa, Chiajna.^[21]

Note

1. Salt ↑ Xenopol, 1925, vol. VI, p. 8.
2. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 27.
3. Salt ↑ Popa, M., Matei, H., Mică enciclopedie de istorie universală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
4. Salt ↑ Ioan Scurtu ș.a. - Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 94.
5. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 40.
6. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 41.
7. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 54.
8. Salt ↑ Xenopol, 1925, vol. VI, p. 12.
9. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 71.
10. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 76.
11. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 79.
12. Salt ↑ Istoria orașului București
13. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 84.
14. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 99.
15. Salt ↑ Xenopol, 1925, vol. VI, p. 16.
16. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 112.
17. Salt ↑ Radu Șerban a fost înmormântat în Catedrala Sf. Ștefan din Viena
18. Salt ↑ Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București, 1966, p. 73-75
19. Salt ↑ Nicolae Stoicescu, Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, Editura enciclopedică română, București, 1971, p. 94.
20. Salt ↑ Mutașcu, 1978, p. 29.
21. Salt ↑ Mănăstirea Cernica (România)

Bibliografie[modificare]

• Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. VI, pp. 7-18.
• Mutașcu, T., Radu Șerban, Editura Militară, București, 1978.

Notă: Acest articol conține text preluat de la ro.orthodoxwiki.org. Toate materialele OrthodoxWiki intră automat sub dubla licență GDFL-Creative Commons.

Creatorul paginii:       Sîmbotin
Data creării paginii:    5 februarie 2015
Cel mai recent editor:   Sîmbotin
Data ultimei modificări: 12 octombrie 2016

Radu Șerban, frescă de la Mănăstirea Horezu

Mănăstirea Comana, fortificație din vremea lui Radu Șerban

Regele și Patria!

A trecut la cele veșnice Regele Mihai I al României.

A domnit efectiv de două ori: între 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947.

În timpul lungului exil, credința sa puternică l-a ajutat să treacă răbdător, biruitor și demn peste toate necazurile și nedreptățile îndurate.

O filă de istorie s-a încheiat astăzi, 16 decembrie 2017, când Regele Mihai a fost condus pe ultimul drum, după ce timp de trei zile românii i-au adus un ultim omagiu Majestății Sale la Palatul Regal, în Sala Tronului. Funeraliile naționale au inclus ceremonii religioase și militare. Sicriul regelui, urcat pe un afet de tun, a fost dus de la Palatul Regal de pe Calea Victoriei la Catedrala Patriarhală din București, unde a avut loc slujba de înmormântare. Apoi, sicriul cu trupul regelui a fost dus cu trenul regal la Curtea de Argeș, unde regele a fost înhumat în noua Catedrală de acolo.

Amintirea sa va rămâne mereu vie în sufletele noastre!

Mănăstirea Sinaia

Mănăstirea Sinaia este o mănăstire ortodoxă din România situată în orașul Sinaia, județul Prahova. Supranumită și „Catedrala Carpaților”, situată într-un cadru natural feeric, Mănăstirea Sinaia datează din secolul al XVII-lea (1690) și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție din aceste locuri. Ctitorul Mănăstirii Sinaia este Spătarul Mihail Cantacuzino care, în timpul unui pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), a ajuns și la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de ceea ce a văzut, s-a hotărât, ca la întoarcerea în Ţara Românească, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai.

Istoric
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Spătarul Mihail Cantacuzino (1640 - 1716), unul dintre marii boieri din Țara Românească (fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino, frate mai mic al voievodului Şerban Cantacuzino și unchi al Sf. mucenic Constantin Brâncoveanu), a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte, împreună cu mama sa Elena și cu sora sa Stanca (mama voievodului Constantin Brâncoveanu). După ce a vizitat Palestina (sub dominație otomană în acea vreme), a mers și în peninsula Sinai, ajungând până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, ridicată chiar pe Muntele Sinai. Impresionat de măreția biblică a locurilor vizitate, a ctitorit, la reîntoarcerea în țară, o frumoasă mânăstire pe care a numit-o Sinaia, „în amintirea Sinaiei celei mari” (așa cum numeau pe atunci românii mănăstirile de la Muntele Sinai).
Construcția mănăstirii a început în 1690 și a durat până în 1695 (din cauza greutății drumului pentru trans­portul materialelor și al oamenilor, care „numai vara puteau lucra în acea pustietate”), fiind închinată Sfintei Fecioare Maria.
Pe 15 august 1695 a avut loc târnosirea acestei ctitorii a Cantacuzineștilor, fiind de față însuși Voievodul Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Țării Românești din acea vreme, Teodosie. Noua mănăstire din Munții Bucegi avea, potrivit dorinței ctitorului, înfățisarea unei adevarate fortărețe, de forma unui patrulater, cu ziduri puternice, groase și înalte. Pe fiecare latură a incintei au fost ridicate chiliile, iar la mijloc biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Primul stareț al acestei sfinte mănăstiri a fost Ieromonahul Nicodim.
La început, mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos, care și-a ales cei doisprezece apostoli, dar cu timpul numărul călugărilor a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mare și a unor chilii suplimentare. Astfel, în 1842, numărul călugărilor ajunsese la 100. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija stareților Ioasaf și Paisie, din fondurile mănăstirii. A fost construită, printre altele, și o nouă biserică, „Sfânta Treime”, sub îndrumarea starețului Ioasaf, biserică finalizată în timpul starețului Paisie, în 1846, și apoi reconstruită între anii 1897-1903, ajungând la forma în care se păstrează și azi.
Pe vremea starețului Nifon Popescu (1888-1909), pe latura sudică a incintei a fost adăugată clopotnița (în 1892), unde avea să fie instalat clopotul de 1700 kg, adus de la Turnul Colțea, din București.
În 1895, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la întemeierea mănăstirii, s-a deschis pentru public muzeul Mănăstirii Sinaia, prima expoziție de obiecte de cult din România.
La inițiativa regelui Carol I și sub administrația Eforiei Spitalelor Civile, care patrona averile mănăstirii, între anii 1897-1903 au avut loc mari lucrări de refacere, care au dat bisericii „Sfânta Treime” înfățișarea actuală. Arhitectul George Mandrea, cel care a condus aceste lucrări, a îmbinat în mod iscusit stilul brâncovenesc cu cel moldovenesc. A fost, de asemenea, construită noua incintă de chilii ale mănăstirii.

Arhitectonica Mănăstirii Sinaia
Biserica veche

Vechea biserică a Mănăstirii Sinaia, având hramul Adormirea Maicii Domnului, este construită în stil brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești, stil ce poartă numele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Acest stil este caracterizat prin coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt alcătuite din pronaos, naos și altar, dar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei componente pe cea de a patra sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.
Forma în plan a exteriorului bisericii, în cruce latină (absidele având un contur rectangular), era puțin obișnuit în acea epocă. Dimensiunile bisericii sunt relativ modeste: o lungime de 15 metri și o latime de 6 metri, având un pridvor deschis, cu arcade susținute de coloane, și un turn-clopotniță.
Cornișele exterioare (atât ale corpului bisericii, cât și ale turlelor), precum și cornișele interioare (de la arcuri și bolți), au forma profilelor trase la șablon, înlocuind tradiționala cornișă cu zimți de cărămidă de origine bizantină. O altă particularitate a bisericii voievodale sunt chenarele profilate, drep­tunghiulare, de pe fațade, cu flori zugrăvite în frescă de-a lungul lor și lipsa tradiționalului brâu orizontal, care apare la celelalte ctitorii ale Cantacuzinilor.
Portalul bisericii este sculptat, reprezentându-l la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, iar în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare - familia Cantacuzino - vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de pictorul preferat al Cantacuzinilor - Pârvu Mutu zugravul (1659-1735), cel ce și-a petrecut ca monah, sub numele Pafnutie, ultimii ani ai vieții lui la Mănăstirea Robaia).

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii omonime de la Muntele Sinai) și din viețile Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru. În pronaos, Pârvu Mutu a pictat tabloul votiv care îl reprezintă pe ctitorul mănăstirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii ai săi (mulți dintre aceștia fiind adoptați), de prima și a doua soție a sa. Tot în tabloul votiv sunt pictați și alți membri ai familiei Cantacuzino (sau înrudiți cu aceștia), foști voievozi, începând cu Neagoe Basarab, apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino și Șerban Cantacuzino. Este de remarcat faptul că Pârvu Mutu zugravul, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul ctitorului, acela al milei creștine. Într-un document al epocii, Spătarul Mihail Cantacuzino consemna: „Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit” (Mihail Cantacuzino este cel care a construit primul spital în Țara Românească - Spitalul Colțea, în București, în toată viața sa el încurajând operele caritabile).
Mănăstirea se afla în calea oștilor străine, dar și în calea hoților de codru, fapt care l-a determinat pe spătarul Mihail Cantacuzino să construiască incinta în care se aflau biserica și chiliile înconjurată cu un zid de cetate, reușind să obțină de la domnitor și un număr de 40 de pușcași pentru paza mănăstirii. Chiar și acum, intrarea în curtea vechii mănăstiri se face printr-un gang boltit, lung de circa 6 m și înalt de 2 m, deschis la jumătatea laturii de răsărit a patrulaterului incintei. Deasupra acestui gang era construit un turn de pază (în care făceau cu rândul de pază pușcașii rânduiți de domnitor și de spătar), care servea și drept clopotniță, turn care a fost incendiat în timpul războiului din 1788 dintre austrieci și turci. Impresionează de la prima vedere dispunerea armonioasă a clădirilor pe cele patru laturi ale incintei (având dimensiunile 40 m / 30 m), la egală distanță de punctul central în care se ridică biserica. Aceste clădiri fac, spre exterior, corp comun cu zidurile înalte. Prin masivitatea lor (o înălțime de 5-7 metri și o grosime de aproximativ 1 metru), zidurile de incintă demonstrează faptul că, de la început, ctitoria lui Mihail Cantacuzino a avut și scopul de apărare, scurgerea timpului nereușind să schimbe această înfățișare.

Paraclisul
Tot din prima perioadă a ființării mănăstirii Sinaia (sfârșitul sec. XVII) datează și paraclisul cu hramul Schimbarea la Față. Paraclisul este o mică biserică, o „capelă”, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale, unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde sunt reprezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.

Biserica nouă

„Biserica nouă”, cu hramul Sfânta Treime a fost ridicată într-o primă formă, mai modestă decât cea de astăzi, între anii 1842-1846, din fondurile mănăstirii, fiind începută de starețul Ioasaf și terminată de starețul Paisie.
Deteriorată de mai multe ori, ea a fost reconstruită la inițiativa regelui Carol I, între anii 1897-1903, după planurile arhitectului George Mandrea, ajungând la forma care se păstrează și astăzi. George Mandrea a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova, pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Ţara Românească.
Biserica este o clădire impunătoare, cu pridvor închis, având o turlă mare deasupra naosului și alte două turle deasupra pronaosului. Un al doilea pridvor, deschis, este susținut de patru coloane frumos sculptate. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii - este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, dar și a celor trei principate românești, Ţara Românească, Moldova și Transilvania, unite într-o singură țară: România.
Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de către Aage Exner, un pictor danez. În pronaos, este pictat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, mitropolitul primat Iosif Gheorghian, apoi regele Carol I (1866-1914), lângă o coloană din piatră care simbolizează regatul încă neîntregit al României; în partea cealaltă a ușii este pictată regina Elisabeta (rămasă cunoscută și sub pseudonimul literar de Carmen Silva), lângă singurul ei copil, prințesa Maria, moartă în fragedă copilărie. Ultimul personaj pictat este spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul bisericii vechi a Mânăstirii Sinaia.
Mobilierul a fost realizat la București de către Constantin Babic, ajutat de elevii săi de la Şcoala de Arte și Meserii, din lemn de paltin aurit (pentru naos, inclusiv tronurile regale) și stejar (pentru pronaos). Candelabrele au fost realizate la Viena, această biserică fiind prima biserică electrificată din România (în 1903).
Pe peretele din dreapta al pronaosului se poate încă admira epitaful brodat în mătase și fir de aur între 1897-1900 de Anna Roth, doamnă de onoare la curtea reginei Elisabeta. Cele două icoane rusești, „Sf. Serghie” și „Sf. Nicolae”, sunt darul făcut de Ţarul Nicolae al II-lea starețului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul, în 1903, cu ocazia botezului prințului Nicolae, fiul lui Ferdinand (1914-1927), regele unificator al României.

Mănăstirea Sinaia în prezent
În aripa sudică a chiliilor din incinta nouă a mănăstirii (mai precis în clădirea în care erau găzduiți vara regele Carol I și regina Elisabeta pe timpul construirii Castelului Peleș) este amenajat în prezent „Muzeul Mănăstirii Sinaia”. Acest muzeu a fost deschis pentru public în anul 1895, când s-au împlinit 200 de ani de ctitorirea mănăstirii; el a funcționat neîntrerupt până în prezent.
Muzeul cuprinde două săli. În prima sală sunt expuse, printre altele, o hartă a județului Prahova cu ctitoriile Cantacuzinilor, o planșă cu „Columna lui Traian”, gravuri înfățișând Mănăstirea Sinaia în diferite epoci, un epitaf, veșminte preoțesti, obiecte vechi de cult, cărți cu ferecături aurite, monede și diferite medalii. A doua sală conține icoane românesti și străine, patru picturi ale lui Pârvu Mutu Zugravul, fragmente de iconostas, obiecte de cult, cărți bisericești, paftale etc.
În incinta vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru al României dn perioada primului război mondial, care a avut un rol foarte important în înfăptuirea Marii Uniri. Fiind bolnav, el s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat după moartea sa la mănăstirea unde se însănătoșise.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu creșterea importanței turistice a localității Sinaia și după ce familia regală a construit aici Castelul Peleș, orașul a devenit practic o „capitală de vară” a României. La Mănăstirea Sinaia s-au recules regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I. De-a lungul vremii au trecut pragul mănăstirii o seamă de mari personalități ale culturii române, printre care George Coșbuc, I. L. Caragiale, Badea Cârțan, George Enescu, Nicolae Iorga și alții. În fiecare an, la slujba de Înviere, mii de turiști transformă curtea mănăstirii într-un loc neîncăpător, aici având loc un adevărat pelerinaj religios.
Mănăstirea Sinaia este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare PH-II-a-A-16691.

Surse bibliografice

Wikipedia română - Mănăstirea Sinaia

Mănăstirea Sinaia

Monumentele istorice din Romania - Mănăstirea Sinaia

Mănăstirea Sinaia - biserica veche

Acesta este un articol pe care l-am scris în urmă cu cinci ani pentru ro.OrthodoxWiki.org (http://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Sinaia) sub dubla licență GNU Free Documentation (https://commons.wikimedia.org/wiki/Commons:GNU_Free_Documentation_License) și Attribution-ShareAlike Creative Commons (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.5/).

Exemple de utilizare a simbolului μ ("miu"):

Repetitio mater studiorum est

HRISTOS A ÎNVIAT!

Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să vă aducă cele patru daruri divine: încredere, lumină, iubire, speranță.

Pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
(Luca 2:14)

(O veche icoană bizantină)

Sfânta sarbatoare a Nasterii Domnului si Noul An 2015 sa va aduca tuturor multa sanatate, belsug si numai bucurii.
La Multi Ani!