Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
(Vasile Alecsandri - Iarna)
Frumos zice/scrie poetul...
(Cum, ţie îţi plac poeziile lui Alecsandri? ar putea strâmba din nas unii "esteţi" contemporani... DA, le-aş răspunde din toată inima. Rar au mai apărut artişti care să îmbine atât de fericit echilibrul interior cu expresivitatea şi comunicarea.)
Ştim că pădurile (cele care au mai rămas...) au o mare importanţă economică şi, mai ales, ecologică. Dar, pe cel care se aventurează pe cărările mai mult sau mai puţin bătătorite, pădurea îl răsplăteşte şi cu o linişte pe care o transmite celui care vrea să o primească.
Sigur, pădurea e frumoasă în orice anotimp. Dar iarna are ceva specific, o linişte aproape mistică, tulburată doar de scârţâitul zăpezii sub tălpi. Dacă ai o fire mai sensibilă, îţi vine să vorbeşti doar în şoaptă (dacă nu, hăuleşti cât te ţin plămânii şi aştepţi să-ţi răspundă ecoul).
Există explicaţii realiste pentru liniştea din pădure în timpul iernii: zăpada care este un bun izolator fonic, lipsa păsărelelor cântătoare etc. Dar îmi place să cred că această linişte este şi un dar pe care pădurea vrea să ni-l facă.
"Cine are urechi de auzit, să audă"... chiar şi liniştea.
